psiholog Simona Sima
Bine ai venit!

Experimente psihologice

Vezi subiectul anterior Vezi subiectul urmator In jos

Postare Experimente psihologice

Mesaj Scris de Simona la data de Mar Mar 13, 2012 8:34 am

Efectul Zeigarnik

Efectul Zeigarnik afirmă că oamenii își amintesc procesele incomplete sau întrerupte mai bine decât procesele complete.

Psihologul rus Bluma Zeigarnik este primul care a studiat fenomenul după ce a observat că ospătarii își aminteau comenzile doar cât timp respectivele comenzi erau în procesul de a fi servite. Unii psihologi sugerează că studenții care doresc să își aminteasca materia mai bine ar trebui să își lase învățatul neterminat când iau pauze.

Dezvoltat de d-na psiholog Bluma Zeigarnik in urma unor influente din partea profesorului Kurt Lewin - unul dintre patriarhii psihologiei gestalt - efectul care-i poarta numele se refera la tendinta indivizilor de a prefera actiunile incomplete celor care au fost incheiate. Psihologia gestalt explica aceasta tendinta prin nevoia de a reconstrui un intreg deja cunoscut sau anticipat. Aplicatiile intelegerii efectului Zeigarnik sunt multiple: un ospatar va tine minte mai bine mesele unde inca nu s-a platit, un student va retine mai bine un capitol al carui studiu a fost intrerupt, un accidentat usor va avea tendinta de a se ridica imediat si a-si continua drumul dinaintea accidentului, un consumator de publicitate va fi atras de mesajele incomplete sau neclare.

Va propun azi spre discutie un alt "principiu" din psihologia aplicata: principiul completarii, desavarsirii, terminarii.

Pe scurt: noi incercam (cautam) sa completam ceea ce este (sau ni se pare a fi) incomplet. L
ucrurile sau actiunile incomplete tind sa ne deranjeze, si prin asta sa ne ocupe o parte din atentie - deci sa ne atraga).
Exista mai multe aspecte, cum ar fi:
Certitudinea si incertitudinea. Atunci cand ceva e sigur si cunoscut ne simtim confortabil si simtim ca avem controlul, pe cand orice e incomplet nu putem elmina din minte si continuam sa ne gandim la el. O astfel de activitate inseamna efort si poate sa ne provoace ingrijorare. Asta ar fi baza nevoii de a completa, termina, cea care ne impinge sa incheiem lucrurile si activitatile pentru a trece fara griji la urmatorul lucru sau urmatoarea activitate care ne intereseaza.
Propozitii care nu . Propozitia anterioara creaza probabil un pic de iritare sau tensiune in cel ce o citeste deoarece e evident incompleta. Asta atrage atentia si mareste concentrarea citirorului macar pentru cateva momente.

The 'completer-finisher'. Unele persoane au o nevoie aparte de a completa si in cadrul unei echipe sunt aceia care se asigura ca toate sarcinile au fost indeplinite (adesea indeplinind ei insisi acele sarcini). Fireste, exista persoane care nu sunt "completer-finishers" si care vor incepe foarte usor ceva dar nu vor simti nevoia sa si termine ceea ce au inceput.



"daca judeci oamenii nu mai ai timp sa-i iubesti." - Maica Tereza

Simona
Admin

Mesaje : 565
Puncte : 3008
Data de inscriere : 21/02/2012

http://simona-sima.physicsboards.com

Sus In jos

Postare Efectul Lucifer

Mesaj Scris de Simona la data de Mar Mar 13, 2012 11:46 am

Opinia tradiţională este de a căuta răspunsurile în interiorul fiinţei. Psihiatria modernă este orientată spre dispoziţie. La fel şi dreptul, medicina şi religia. Abordarea profesorului Zimbardo nu este dispoziţională, nu este îndreptată spre interior, ci situaţională. El se întreabă în ce măsură acţiunile individului pot fi determinate de factori din afara actorului, de variabile situaţionale şi de procese ambientale unice pentru o anumită situaţie.
Studiul principal, experimentul concentraţionar Stanford, pe care profesorul Zimbardo l-a iniţiat în august 1971, este una dintre cele mai influente cercetări empirice din psihologia socială. Rezultatele obţinute au transformat cercetarea într-un reper pentru ceea ce înseamnă influenţele forţelor situaţionale asupra comportamentului uman. Cecetarea a fost folosită ca reper în conţinutul rapoartelor armatei americane cu privire la regimul concentraţionar şi la abuzurile de la închisoarea Abu Ghraib. Experimentul a dus la crearea filmulului Furie oarbă: Experimentul Stanford, în care este prezentat mesajul despre abuzul de putere.
Planificarea, efectuarea şi analiza experimentului s-a desfăşurat în închisoarea simulată în subsolul departamentului de psihologie al Universităţii Stanford. Au fost selectaţi studenţi normali, inteligenţi şi sănătoşi, testaţi din punct de vedere psihologic. Normalitatea a reprezentat regula, neexistând nicio excepţie. Aceştia au trebuit să joace roluri de gardieni şi de deţinuţi în închisoarea simulată realist unde trebuiau să reziste două săptămâni. Iniţial, scopul cercetării era acela de a înţelege dinamica operativă în psihologia deţinutului. Ceea ce a urmat a depăşit aşteptările. Tinerii implicaţi în experiment au dezvoltat simptome patologice care reflectau stresul extrem, frustrarea şi disperarea pe care le resimţeau în calitate de deţinuţi. În schimb, studenţii-gardieni şi-au luat rolul în serios şi au abuzat de noua lor identitate faţă de deţinuţi. Abuzul de putere a devenit real, iar deţinuţii au început să trăiască un cosmar inimaginabil. În mai puţin de o săptămână experimentul a trebuit să fie oprit. Tinerii obişnuţi fuseseră absorbiţi de sistem, iar forţele situaţionale au intervenit în schimbarea comportamenată a acestora.
Experimentul a pus în lumină o serie de procese psihologice care au puterea să-i facă pe oamenii buni să facă rău: dezindividualizarea, dezumanizarea, obedienţa faţă de autoritate şi răul reprezentat de inacţiune. Dezindividualizarea intervine atunci când sunt introduse uniforme, costume, măşti, toate deghizările care ascund aspectul obişnuit al cuiva şi care promovează anonimatul şi reduc responsabilitatea personală. Dezindividualizarea facilitează violenţa şi lipsa de responsabilitate. Pentru a completa înţelegerea fenomenului, profesorul Zimbardo plusează cu alte experimente: „teoria ferestrelor sparte” a infracţiunii (dezordinea publică este un stimul situaţional al crimei, alături de prezenţa infractorilor); experimentul Halloween al lui Fraser şi altele. „Orice element sau orice situaţie care îi face pe oameni să se simtă anonimi, ca şi cum nimeni nu ar şti sau nu ar vrea să ştie cine sunt, le reduce sentimentul de responsabilitate personală, creând astfel potenţialul pentru acţiuni rele”. Procesul psihologic de dezumanizare dinamitează legătura dintre oameni: lipsirea de valoare şi de umanitate şi credinţa că „ceilalţi” nu au aceleaşi sentimente, gânduri, valori şi scopuri în viaţă. Relaţiile dezumanizante sunt analitice şi goale de conţinut emoţional şi empatic. „Perceperea greşită a unora dintre ceilalţi ca subumani, oameni răi, inumani, infraumani, dispensabili sau „animale” este facilitată de etichete, stereotipuri, sloganuri şi imagini propagandistice”. Răul reprezentat de inacţiune nu ţine de concepţia obişnuită despre rău. Răul este provocat atunci când este nevoie de ajutor şi nu intervine nimeni, atunci când „corul tăcut priveşte, dar nu vede, când aude, dar nu ascultă”. Este căutat răspunsul la întrebarea: de ce oamenii nu ajută?
Abuzurile de la Abu Ghraib, închisoarea unde Saddam Hussein îşi elimina oponenţii prin execuţii publice de două ori pe săptămână, nu au rămas fără repercursiuni. Ele au şocat prin cruzimea cu care soldaţii americani îşi pedepseau deţinuţii, prin abuzurile sexuale şi fizice, prin „fotografiile trofeu” care arătau puterea lor în faţa prizonierilor trataţi ca nişte „câini”. O realitate terifiantă pentru întreaga opinie publică internaţională şi o problemă destul de serioasă pentru imaginea pe termen lung a armatei americane, pentru administraţia Bush şi pentru politica externă a SUA.
Ceea ce la prima vedere pare simplu de înţeles, în realitate lucrurile stau altfel. Iar analiza pe care profesorul Zimbardo o propune este altfel, o analiză a factorilor dispoziţionali, situaţionali şi sistemici. Încearcă să demonstreze că teoria celor „câteva mere stricate” pe care armata americană a invocat-o nu este justificată. Paralela care este prezentată în carte, între abuzurile din închisoarea irakiană şi experimentul Stanford este corectă, cu toate că, la prima vedere, pare forţată.
După aproximativ 30 de ani de la desfăşurarea experimentului, Profesorul Philip Zimbardo a fost unul dintre experţii care au depus mărturie la audierile Curţii Marţiale în procesul unuia din rezerviştii din armata americană acuzat de comportament criminal în închisoarea Abu Ghraib, Ivan „Chip” Frederick. Analiza a scos la iveală, ca şi în experimentul Stanford, că factori dispoziţionali, situaţionali şi sistemici au jucat un rol crucial în întreţinerea abuzurilor şi torturii la care Frederick şi ceilalţi membri ai personalului militar sau civil i-au supus pe deţinuţi. Analiza este îndreptată către acest gardian: individ normal, cu frica lui Dumnezeu, jucător de baschet, soldat disciplinat, patriotic. Însă, în condiţiile inumane din închisoare, 12 ore de lucru, de la ora 4 după-amiaza la 4 dimineaţa, 40 de zile fără odihnă, repaus într-o celulă mică pe o saltea murdară, comportamentul i s-a schimbat. A devenit rău, violent, cu un comportament inuman.
Profesorul atenţionează că explicaţia forţelor situaţionale nu neagă responsabilitatea şi vinovăţia acestor poliţişti militari sau a oricăruia care poate comite fapte reprobabile, explicaţiile şi înţelegerea nu le scuză faptele greşite. Însă, pedepsirea nu este suficientă. „Sistemele stricate” creează „situaţii stricate”, iar ele facilitează, „mere stricate” care determină comportamente stricate chiar şi la oameni buni.


In inchisoare…

Desi stiau ca sunt parte dintr-un experiment si primeau pentru aceasta participare 15 USD/zi, studentii au fost transportati rapid intr-o cladire foarte asemanatoare unei inchisori si au fost impartit in doua grupuri: “detinuti” si “gardieni”.

“Detinutilor” li s-au aplicat constant metode de depersonalizare, cunoscute in practica penitenciara. Nu mai aveau voie sa isi foloseasca numele, ci erau doar un numar. Singura metoda de adresare a celuilalt era cunoasterea numarului. Li s-a interzis sa poarte lenjerie de corp, au fost tunsi la zero si erau inlantuiti. Spatiul si stimularea senzoriala erau limitate: aveau voie sa se plimbe doar pe holurile “inchisorii” legati la ochi, nu existau ferestre si nici ceasuri care sa le permită sa masoare scurgerea timpului.

Un aspect interesant este faptul ca “gardienii” nu au avut reguli stricte. Li s-a cerut doar ca legile sa fie respectate si sa ceara un comportament adecvat din partea “detinutilor”. Au fost imbracati in uniforme kaki si li s-au dat fluiere, bastoane si ochelari de soare.

Rolurile se invata

In prima si in cea de-a doua zi, subiectii nu si-au luat in serios rolurile. Dar din a treia zi rolul a devenit mai important decat identitatea reala. Desi stiau ca se afla intr-un experiment, asumarea unui rol face ca valorile umane manifestate anterior sa dispara. Astfel, gardienii fac exces de zel si devin violenti. Studentii se revolta la inceput, dupa care devin depresivi si prezinta simptome de stres cronic.

“Gardienii” abuzeaza fizic si emotional “detinutii” mai ales in timpul noptii, cand credeau ca nu sunt supravegheati. Abunda comportamentele sadice, in care “detinutii” au parte de exercitii fizice extenuante, fortati sa curete toalete cu mainile goale sau sa doarma goi pe podeaua de beton.

Experiment cu final neasteptat

Datorita abuzurilor grupului de “gardieni”, Zimbardo a decis sa opreasca experimentul doar dupa 6 zile.

Iata o posibila concluzie a unui student cu rolul de “gardian”:

Dupa ce imbraci o uniforma si ti se da un rol, vreau sa spun o slujba, si ti se spune ca sarcina ta e sa-i tii sub control pe acesti oameni, nu mai esti, cu siguranta, aceeasi persoana care erai in haine civile. Chiar devii acea persoana dupa ce imbarci uniforma kaki, iti pui ochelarii, iei bastonul si joci rolul”.

Gardienii nu au primit nici o pregătire specială despre ce înseamnă a fi gardian, fiind liberi să acţioneze cum doreau pentru reuşita misiunii, fiindu-le interzisă totuşi lovirea "deţinuţilor". A fost stabilit un set de 17 reguli ce trebuia memorat de fiecare deţinut, urmând ca din când în când aceştia să fie chestionaţi pe această temă.

La orele 2.30 a.m. prizonierii au fost treziţi într-un mod brutal pentru efectuarea apelului. Acesta avea rolul, pe de o parte, de a familiariza prizonierii cu numărul de identificare primit, dar era şi un bun prilej pentru exercitarea puterii gardienilor asupra prizonierilor. În prima noapte o parte dintre prizonieri nu au luat lucrurile în serios, glumind pe alocuri, conştienţi încă de faptul că totul este un joc. De asemenea, parte dintre gardieni au tratat deocamdată lucrurile cu detaşare, dar nu pentru multă vreme... În curând, pe fondul acumulării de oboseală şi scăderii pragului de rezistenţă la stres, vor apărea semne de revoltă din partea prizonierilor la care gardienii vor răspunde cu pedepse, ca de pildă flotările.

Luni dimineaţă (experimentul a început duminică) o parte dintre deţinuţi (o celulă) s-au baricadat şi nu au mai vrut să iasă din camera lor, ca răspuns la comportamentul considerat neprietenesc al gardienilor din timpul nopţii. După o analiză rapidă a situaţiei, gardienii au decis să apeleze la forţă şi restabilirea ordinii în închisoare: au folosit un extinctor pentru a-i depărta pe cei trei de uşă şi a intra în celula baricadată

În urma acestui eveniment gardienii au hotărât că trebuie să stabilească privilegii pentru cei care se comportă bine, acordând drepturi suplimentare pentru început pentru trei deţinuţi, aflaţi într-una dintre celule, cel mai puţin implicaţi în revoltă. Ulterior, fără motive clare, prizonieri "neprivilegiaţi" sunt mutaţi în celula celor "buni", creându-se astfel confuzie în rândul prizonierilor.

Odată cu revolta, s-au consolidat antagonisme evidente între participanţii la experiment, gardienii privindu-i pe prizonieri ca pe nişte fiinţe problematice ce le îngreunau activitatea, iar prizonierii, suferind deja diverse pedepse, au început să aibă comportamente manifeste de dispreţ şi ură faţă de gardieni. Un efect al revoltei a fost acela că gardienii au impus un control şi mai strict al activităţilor obişnuite ale deţinuţilor, stabilind ca fiind un privilegiu inclusiv mersul la toaletă; după orele 10.00 p.m. unii prizonieri erau nevoiţi să folosească pentru nevoi o găleată, în interiorul celulei.

PRIMA ELIBERARE A UNUI DEŢINUT

La mai puţin de 36 de ore de la începutul experimentului, un prizonier a intrat într-o stare de instabilitate emoţională acută (plâns necontrolat, gândire dezorganizată, furie exagerată), ceea ce a condus, finalmente, la "eliberarea" acestuia. Interesant de menţionat este faptul că organizatorii experimentului, care urmăreau tot ce se întâmpla în închisoare prin intermediul camerelor de filmat şi al microfoanelor instalate în celule, intraseră şi ei atât de bine în rolul de autorităţi ale închisorii, încât în primă instanţă l-au tratat pe "prizonierul" ce nu mai putea suporta mediul ca pe un prefăcut, ce urmărea ca prin minciună să iasă din închisoare, aşa cum ar încerca un prizonier real.

VIZITA PREOTULUI

Ca răspuns la o favoare mai veche acordată de Zimbardo, un preot cu experienţă în mediul carceral face o vizită la Stanford pentru a vorbi cu prizonierii şi a-şi face o idee despre cât de bine şi-au intrat în rol aceştia. Surprinzător este că preotul - deşi ştia foarte clar că totul este un experiment ce avea să se încheie în câteva zile - a uitat cu totul că închisoarea este una fictivă, ajungând - în urma discuţiilor cu prizonierii - să promită implicare şi sprijin pentru eliberarea acestora. Remarcabil este însă următorul aspect: unul dintre prizonieri nu se lasă absorbit de scenariu, de puterea contextului, descriind situaţia lucid, ca fiind doar un experiment... Acest fapt va fi detaliat în partea de concluzii a articolului.

INFORMATORUL

După plecarea "prizonierului" ce a clacat emoţional, Zimbardo dedice să introducă un alt tânăr, un prieten, sub pretextul înlocuirii celui "eliberat", care urma să fie informator şi să ajute cu detalii privind starea de spirit şi planurile deţinuţilor; decizia a fost luată şi ca urmare a faptului că existau indicii că prizonierii plănuiau o evadare. "Spionul" nu a reuşit să-şi păstreze însă detaşarea faţă de grupul în care a fost introdus, ajungând să fie depăşit de puterea situaţiei, să empatizeze cu prizonierii şi să refuze rolul de informator

TIPURILE DE GARDIENI

O primă categorie de gardieni care s-a format pe timpul experimentului este aceea a gardienilor "oneşti", care respectau regulile şi executau sarcinile cu rigoare, dar fără a fi inventivi, fără a acţiona cu scopul înrăutăţirii vieţii prizonierilor.

A doua categorie este aceea a gardienilor "omenoşi", care nu îi pedepseau pe prizonieri, "îndurau" mici ironii ori acte de nesupunere ale acestora şi, mai mult, le făceau mici favoruri prizonierilor.

A treia categorie este cea a gardienilor ce se bucurau de exercitarea puterii pe care o deţineau, care erau imaginativi în crearea unor noi reguli în scopul umilirii şi spre disconfortul prizonierilor.

A ŞASEA ZI - SFÂRŞITUL EXPERIMENTULUI

În cea de-a cincea noapte unii dintre părinţi, sunaţi de preotul ce vizitase închisoarea cu puţin timp în urmă, l-au sunat pe Zimbardo cerându-i să-i ajute cu contactarea unui avocat pentru eliberarea fiilor lor. Pe de altă parte, Christina Raslash, prietena lui Zimbardo şi absolvent de psihologie, vizitând închisoarea, s-a arătat îngrozită de suferinţele pe care trebuiau să le suporte deţinuţii şi a cerut terminarea experimentului, arătând că experimentul s-a transformat radical faţă de ce îşi propusese şi că efectele mediului închisorii sunt profunde asupra subiecţilor implicaţi.

În acest moment, după propria mărturie, Zimbardo a înţeles că situaţia a degenerat şi că el şi echipa de conducere a experimentului pierduseră contactul cu realitatea, absorbiţi de contextul închisorii. Forţele contextului creat în mod deliberat transformase profund modul în care cei implicaţi în experiment interacţionau, majoritatea tratând această ficţiune ca şi cum ar fi fost realitatea pură. Prin urmare, a decis terminarea experimentului, după numai 6 zile, deşi era planificat să dureze 14.

CONCLUZII

FORŢA COPLEŞITOARE A CONTEXTULUI

Deşi la începutul experimentului nu existau diferenţe notabile între grupul gardienilor şi cel al prizonierilor, după mai puţin de o săptămână cele două grupuri erau complet diferite. Forţele contextului special în care au fost puşi au generat aceste diferenţe. Probabil că înţelegerea acestui fapt ar conduce la schimbări fundamentale la nivelul societăţii, unde, ca regulă, se crede că indivizii sunt cei vinovaţi, păcătoşi, iraţionali, că vina este a lor în mod exclusiv, iar influenţa mediului este ignorată.

La sfârşitul celui de-al doilea război mondial psihologii s-au întrebat cum este posibil ca indivizi "normali" înainte de război, să devină ulterior criminali cu sânge rece. Experimente ulterioare au arătat că este vorba de natura umană, de implacabilul eşec al acesteia în faţa autorităţii, de forţa formidabilă a contextului asupra individului.

MAI ARE SENS PEDEAPSA, DACĂ TOŢI SUNTEM NEPUTINCIOŞI ÎN FAŢA FORŢELOR CONTEXTUALE?

Trebuie spus, înainte de orice, că numai cei implicaţi în împrejurări extraordinare pot înţelege cu adevărat modul în care fiinţa umană se transformă sub forţele situaţionale. Altfel, pentru critici de ocazie, cum sunt cei mai mulţi dintre jurnaliştii de astăzi, regulile despre bine şi rău sunt clare. Dar mecanismele comportamentului uman sunt mai complexe decât pot înţelege mulţi dintre noi pe baza cunoştinţelor formate prin lectura ziarelor ori privitul televizorului.

Faptul că forţele situaţionale sunt de multe ori copleşitoare nu înseamnă că cei care cedează acestora şi săvârşesc acte oribile trebuie iertaţi. Dacă am face astfel, ar însemna să fim de acord că suntem nişte fiinţe lipsite de raţiune, incapabile de un minim control asupra vieţii noastre. Pe de altă parte, există, asemenea deţinutului menţionat mai sus care nu "a intrat în rol", indivizi care îşi păstrează luciditatea şi care nu se lasă copleşiţi de împrejurări. Aceşti indivizi, chiar dacă puţini sub aspect procentual, sunt cei care dau adevărata măsură a demnităţii umane. Faptul că ei există ne indică faptul că, în principiu, toţi putem fi "candidaţi" pentru titlul de fiinţe înţelepte şi care, puşi în contexte nefaste, am putea rezista ispitei de a acţiona ca nişte brute.

O primă concluzie este aceea că prejudecăţile de natură rasială, stereotipiile şi tendințele discriminatorii sunt latente în fiecare dintre noi. Este suficient un context social nefericit pentru ca acestea să iasă în evidenţă în orice individ.

În al doilea rând, acest experiment trebuie privit din perspectiva faptului că mediul social pus în scenă este dominat de figura autoritară. Aşa cum au arătat şi alte studii (Milgram şi Zimbardo), în relaţiile superior-subordonat este de aşteptat că în cazul majorităţii subordonaţilor să apară efectul unei obedienţe aproape oarbe.

Omul este prin definiţie o fiinţă socială şi sociabilă, care se adaptează la mediul înconjurător. Dacă se reuşeşte pentru un timp îndelungat controlarea mediului, omul poate fi literalmente “încarcerat” într-o realitate subiectivă, deformată, în care abilităţile de a gândi critic să-i fie într-o mare măsură suprimate. Este remarcabil cum în acest caz mici diferenţe între oameni pot declanşa prejudecăţi în fiecare dintre subiecţi şi cât de greu este să te debarasezi de ele.

Va recomand sa cititi cartea lui Philip Zimbardo - "Efectul Lucifer", Editura Nemira, 2009


"daca judeci oamenii nu mai ai timp sa-i iubesti." - Maica Tereza

Simona
Admin

Mesaje : 565
Puncte : 3008
Data de inscriere : 21/02/2012

http://simona-sima.physicsboards.com

Sus In jos

Postare Experimentul Milgram

Mesaj Scris de Simona la data de Sam Mar 17, 2012 10:28 am

Obedienţa este un instument în acelaşi timp constructiv şi distructiv, în funcţie de împrejurările sociale şi politice. Prea puţină supunere faţă de reguli, instituţii, autorităţi înseamnă ameninţarea bunei funcţionări a unei comunităţi; prea multă are exact aceleaşi efecte adverse. În concluzie, trebuie găsit un echilibru între extremele obedienţei, ambele putând fi la fel de nocive pentru stabilitatea unei construcţii sociale civilizate. Faptul că supunerea poate fi exersată până la o extremă nedorită este confirmat atât istoric, cât şi ştiinţific, în laborator.
Psihologul social american Stanley Milgram, fascinat de exemplele istorice de supunere totală a unor mase enorme de oameni, mai cu seamă de fenomenul nazist, a realizat un amplu şi răsunător experiment care, în timp, şi-a făcut loc printre cele mai importante cercetări ale psihologiei sociale .
Tendinţa de supunere a fost dobândită evolutiv tocmai pentru valoarea ei în a proteja viaţa, fiind prezentă la toate speciile. Şi nu neapărat ca instinct, ci mai degrabă ca o posibilitate sau potenţialitate.
În prezenţa unei autorităţi, forţa morală se reduce foarte mult, ca urmare a unor factori care induc anumite transformări la nivelul psihicului uman. Odată identificată autoritatea legitimă, se activează mecanismul de subordonare şi procesul de delegare a responsabilităţii. De vreme ce autoritatea este legitimă şi competentă, atunci ea ştie mai bine ce este de făcut, iar cel care se supune se consideră dator să ducă la îndeplinire ordinul şi în acelaşi timp, liber de responsabilitatea actelor sale.
Odată starea de obedienţă activată, subiectul proiectează întreaga responsabilitate asupra celui care comandă, se dezice de ea, în acelaşi timp suferind o serioasă regresie morală. De fapt, nu întreaga capacitate morală se pierde, mai degrabă putem spune că se îngustează câmpul moral până la identificare cu imperativul datoriei. În viaţa cotidiană, omul obişnuit nu ar fi în stare să ucidă femei şi copii, conştiinţa lui etică dispunând de toată forţa, însă acelaşi om o poate face fără probleme atunci când împrejurările se schimbă, când intervine o autoritate în raport cu care se activează comportamentul regresiv moral de obedienţă. Practic, el devine un automat, care încetează de a mai fi stăpân în propria casă.
Experimentul lui Milgram a fost repetat în numeroase alte ţări, asta pentru a se stabili dacă rezultatele studiului nu sunt, de fapt, cauzate de anumite dispoziţii specifice ale americanilor. S-au făcut opt replici ale studiului în Statele Unite şi alte nouă în ţări europene, asiatice şi africane. ,,Au existat niveluri ridicate comparabile de obedienţă în aceste diverse studii şi naţiuni. Media obedienţei de 61% identificată în Statele Unite este comparabilă cu rata de obedienţă de 66% stabilită în cazul celorlalte ţări’’(Philip Zimbardo).
Într-un fel, cercetarea efectuată de Philip Zimbardo şi echipa sa asupra presiunilor spre conformism în “situaţiile totale” reprezintă o completare şi o confirmare totodată a studiilor lui Milgram asupra obedienţei Experimentul “Stanford” nu testează neapărat ipoteze privitoare la obedienţă, dar tratează fenomenul puterii, atingând şi chestiuni legate de genul de influenţă socială examinat de Milgram. El trebuie socotit exemplar ca demonstraţie a impactului rolurilor sociale. Dacă Milgram a arătat cum indivizii pot pricinui în modul cel mai firesc rău celorlalţi sub imboldul unei autorităţi distructive, Zimbardo şi colegii săi au pus în evideţă calitatea rolurilor sociale, fie şi atribuite absolut aleatoriu, de a determina indivizii să se comporte imoral şi agresiv. Mai putem stabili o legătură între cele două programe de cercetare. Meritul cel mai important al lui Stanley Milgram constă, probabil, în evidenţierea puterii stuaţiilor de a influenţa comportamentul uman. Demersul echipei de la Stanford vizează aceeaşi idee. Situaţiile extreme, şi nu personalitatea deviantă se află la originea disfuncţiilor sociale. În experimentul Stanford s-a dovedit că tineri normali, cu un nivel de educaţie relativ ridicat, sănătoşi din punct de vedere fizic şi psihic, se transformă radical sub presiunea instituţională a unei situaţii penitenciare.
Una dintre concluziile dominante ale experimentului Stanford este aceea ca puterea pătrunzatoare, dar subtilă, a unei situații care angreneaza pe individ intr-un iureș al influențelor dăunătoare și presiunilor, silindu-l la compromisuri și renuntări, poate avea ca efect o schimbare esențiala în cursul vieții acestuia și - în final - o modificare a personalității sale. Situația socială acționează ca un câmp de forțe și poate înfrânge voința de a rezista a individului, îl poate uneori transforma in opusul său. Omul obișnuit, plin de respect pentru valori și demn, ajunge să se conformeze, să se supună, să devină obedient față de autoritate și chiar să se transforme intr-un opresor nemilos. Ajunge sa raționalizeze situații pe care altădată le considera inadmisibile, să nu reacționeze la amenințări si să evolueze ca „făptaș al răului", sa se dezumanizeze. Situația și sistemul , câmpul social opresiv au o putere de seducție și de schimbare căreia omul obișnuit nu-i poate face față. Concluzia lui Zimbardo este că nu indivizii ar trebui judecați și etichetați, ci situațiile, împrejurările, forțele sociale conjugate într-un câmp de presiune. Oamenii se nasc ingeri si numai situațiile nefavorabile ii pot transforma in diavoli.
Milgram a stabilit următorii factori situaționali care pot stimula oameni obișnuiti să facă lucruri de care inițial cred că nu ar fi capabili:
Ø prezentarea unei justificări acceptabile, raționale pentru angajarea in acțiunea indezirabilă. În cazul experimentului a fost vorba de a-i ajuta pe oameni sa-și imbunătățească memoria prin folosirea judicioasa a pedepsei. În lumea reală echivalentul acestei justificari poate fi o ideologie, precum securitatea națională;
Ø crearea unei forme de obligație contractuală, verbală sau scrisă, pentru a realiza acțiunea;
Ø prezentarea regulilor ce trebuie respectate astfel incât sa fie rezonabile la început, dar care ulterior pot fi aplicate arbitrar;
Ø alterarea semnificației comportamentelor de la rănirea victimelor la ajutarea lor in procesul de invățare prin pedepsire;
Ø crearea oportunității pentru difuzarea responsabilității pentru efectele negative prin implicarea agresorului intr-un grup social; alții vor fi considerați responsabili sau, in orice caz, subiectul nu se va considera singurul vinovat si va imparți responsabilitatea;
Ø inițierea comportamentului antisocial printr-un act de intensitate redusă, nesemnificativ (15 volti);
Ø creșterea graduală a nivelului agresiunii astfel incât sa nu fie diferențe observabile (doar 30 de volti);
Ø schimbarea graduală a naturii autorității care exercită influența de la just la injust, de la drept si rațional la nedrept si irational;
Ø crearea unor costuri mari de ieșire din situație și a unui proces de ieșire dificil prin calificarea dezacordurilor verbale ca fiind comportamente anti obediente.
Esența obedienței constă in aceea că o persoană ajunge să se vadă pe sine ca un instrument în realizarea dorințelor altei persoane și, astfel, el nu se mai consideră responsabil pentru propriile acțiuni. O dată ce a apărut această modificare, apar și celelalte elemente ale obedienței.
Cea mai importantă consecintă este aceea că persoana se simte responsabilă față de cel care o direcționează, dar nu simte nici o responsabilitate pentru conținutul propriilor acțiuni pe care autoritatea i le dictează. Binele si răul sunt definite în funcție de cât de bine au fost realizate acțiunile precizate de autoritate. Ceea ce in general este rău poate fi definit ca bine de către autoritate și acest lucru este esențial pentru persoana obedientă.


"daca judeci oamenii nu mai ai timp sa-i iubesti." - Maica Tereza

Simona
Admin

Mesaje : 565
Puncte : 3008
Data de inscriere : 21/02/2012

http://simona-sima.physicsboards.com

Sus In jos

Postare Experimentul cu Bezele (Marshmallow

Mesaj Scris de Simona la data de Joi Apr 26, 2012 12:40 pm

alt video


]][Trebuie sa fiti inscris si conectat pentru a vedea acest link]
De curând a fost reaplicat un experiment psihologic clasic al Universitatii Stanford din 1960: cate un copil este pus într-o cameră cu o bezea şi i se spune că o poate mânca imediat dar, daca așteaptă până când cercetătorul se întoarce, va mai primi inca o bezea. Modul in care copii încearcă sa facă fata tentației si poftei este cel puțin hilar.

Dar consecințele acestui test merg mai adânc decât ați crede: in articolul din The New YorkerDon’t”, în care este detaliat testul original, se prezintă dovezi că cei care au trecut testul bezelei s-au bucurat de un succes mai mare ca adulţi. Walter Mischel, profesorul de psihologie de la Stanford responsabil de experimentul original a declarat “Ceea ce măsuram cu adevărat cu aceste dulciuri nu este voința sau auto-controlul … Este mult mai important decât asta. Această sarcină forțează copiii sa găsească o modalitate de a pune situaţia in favoarea lor. Ei isi doresc a doua bezea, dar cum o pot obţine? Nu putem controla lumea, dar putem controla modul în care ne gândim la ea.”

Imaginile din aceste experimente , sunt relevante si destul de amuzante. Copiii încearcă din răsputeri sa isi amâne recompensa cat pot de mult. Tacticile includ acoperirea ochilor cu mâinile sau întoarcerea cu privirea in alta parte, astfel încât sa nu poată vedea tava. Alţii încep sa lovească biroul, se trag de par sau mângâie bezeaua ca si cum ar fi fost un mic animal de pluş. Unul din copii, un băiat cu parul făcut cărare, se uită cu atenţie în jurul camerei pentru a se asigura că nimeni nu îl poate vedea apoi, ridică o bezea cu atenție, o răsucește, şi o linge pe o parte înainte de a o repune pe tava, cu o privire satisfăcuta pe faţa.

Cei mai mulţi dintre copii s-au „luptat” sa facă fata tentației şi au rezistat in medie in jur trei minute.


Ultima editare efectuata de catre Simona in Joi Apr 26, 2012 4:26 pm, editata de 4 ori


"daca judeci oamenii nu mai ai timp sa-i iubesti." - Maica Tereza

Simona
Admin

Mesaje : 565
Puncte : 3008
Data de inscriere : 21/02/2012

http://simona-sima.physicsboards.com

Sus In jos

Postare Efectul spectatorului

Mesaj Scris de Simona la data de Joi Apr 26, 2012 2:23 pm

[Trebuie sa fiti inscris si conectat pentru a vedea acest link]

[Trebuie sa fiti inscris si conectat pentru a vedea acest link]



Efectul spectatorului e numele unui fenomen controversat din psihologia sociala in cazurile in care indivizii nu ofera ajutorul necesar depasirii sau prevenirii unei situatii de criza atunci cand mai sunt si alti indivizi prezenti. Cu alte cuvinte cu cat numarul de martori e mai mare, cu atat e mai putin probabil sa intervina cineva. Atunci cand apare o situatie de urgenta e mai probabil ca observatorii sa se implice daca sunt putini sau doar unul.


"daca judeci oamenii nu mai ai timp sa-i iubesti." - Maica Tereza

Simona
Admin

Mesaje : 565
Puncte : 3008
Data de inscriere : 21/02/2012

http://simona-sima.physicsboards.com

Sus In jos

Postare Re: Experimente psihologice

Mesaj Scris de Continut sponsorizat


Continut sponsorizat


Sus In jos

Vezi subiectul anterior Vezi subiectul urmator Sus


 
Permisiunile acestui forum:
Nu puteti raspunde la subiectele acestui forum