psiholog Simona Sima
Bine ai venit!

Psihodrama

Vezi subiectul anterior Vezi subiectul urmator In jos

Postare Psihodrama

Mesaj Scris de Simona la data de Joi Apr 12, 2012 7:35 am

Psihodrama este o metodă de tratament care implică realitatea interioară a indivizilor, permiţandu-le să o descrie şi să lucreze cu ea aşa cum o văd ei. Prin acţiunea dramatică terapeutul aduce la suprafaţă situaţii adanc ingropate pentru a alina presiunea emoţională. El creează un mediu suportiv prin intermediul impărtăşirii, suportului şi acceptării, pentru a permite mai apoi ca forţele natural-vindecătoare ale psihicului şi sinelui emoţional să continue lucrul. Deşi procesul psihodramatic are pe moment o aparenţă aproape magică, esenţa sa nu e deloc misterioasă. Işi are originile in forţele noastre innăscute de vindecare, utilizand metode proprii pentru deblocarea acestora, după care se retrage bazandu-se pe continuarea mişcării in viaţa de zi cu zi. Principiul este susţinut de faptul că vindecarea nu este un proces static, ci unul intr-o continuă mişcare.
Este cunoscut faptul că ne simţim mai bine după un plans bun. Lacrimile insoţite de durere au o altă compoziţie chimică decat cele ce se asociază cu bucuria. Corpurile noastre elimină constant substanţe chimice pe care le folosim in interior pentru a ne calma, a ne revigora, a suporta durerea sau a reduce stresul. Cand ne plangem durerea, trăim experienţa eliminării unor substanţe chimice şi a unor enzime din corp.
Cam in acelaşi fel, psihodrama oferă un mediu in care cuantumul de suferinţă stocat poate primi alinare intr-o structură clinică. Sentimente ce au fost impinse in afara conştiinţei, dar nu cu totul in inconştient, plutesc acum spre prezent. Acţiunile psihodramatice funcţionează ca vanătorii ce işi urmăresc ţinta, iar sentimentele devin conduita spre iluminarea materialului ce necesită examinare. Nu numai că eliberează tensiunea emoţională, dar permite, in acelaşi timp, ca sentimentul să urnească evenimentele care sunt stocate in inconştient. Creierul poate reexamina şi remodela structura din memorie care a apărut in conştiinţă. Sentimentul este indicatorul modului in care psihicul a trăit evenimentul.
Frumuseţea explorării sentimentelor prin acţiune constă in apariţia la suprafaţă a sentimentului aşa cum a fost trăit in original, astfel putand fi inţeles din perspectiva primară, inainte de a fi reflectat asupra lui in diferite feluri. Acesta este procesul de uniune şi mişcare in universul interior al unei persoane, de validare al acestui univers prin simpla existenţa a sa aşa cum este perceputa de persoana şi fără nici o incercare de a-l manipula pentru a se alinia sau a se conforma la percepţiile altor indivizi. Psihodrama permite de asemenea reconstruirea intenţionată a unui eveniment dacă asta se doreşte, de exemplu reexperimentarea lui intr-o altă formă sau cu starea interioară dorită ca un joc de rol corectiv al situaţiei originale. Această modalitate oferă posibilitatea unei noi invăţări a comportamentului emoţional la un nivel experienţial. Psihodrama permite acţiunea şi re-acţiunea ca un mod de a studia comportamentul in forma sa concretă.
Comportamentul este stimulat cand contextul psihologic in care a fost invăţat acel pattern se reia. Există multe anecdote legendare legate de persoane care după o noapte de beţie zdravănă s-au trezit fără nici o amintire a distracţiei din seara precedentă. Mai tarziu insă, probabil următoarea noapte cand se va imbăta din nou, amintirile vor apărea la suprafaţă. Fenomenul a fost testat prin incredinţarea unor sarcini de invăţare subiecţilor – cateva cand se aflau sub influenţa alcoolului şi cateva cand erau trezi. S-a dovedit că ceea ce a fost invăţat sub influenţa alcoolului a fost mai bine amintit in repetarea aceloraşi condiţii.
Psihodrama ca eveniment fizic de producere a vieţii este elucidată de un cuantum de mecanisme care ne dovedesc că este posibil, din punct de vedere fizic, ca ceva să provină din nimic, să se manifeste temporar aici şi acum pentru ca mai apoi să dispară din nou. Intr-adevăr acest proces se reia de nenumărate ori in cursul existenţei noastre.
Toate procesele de viaţă urmează procesul manifestării şi transformării, care ne permite să trăim situaţia sau momentul psihodramatic ca real, un corector redutabil al evenimentului original deoarece el este, in interiorul şi in exteriorul său, real. Producerea sa prin intermediul surogatelor pe o scenă ne oferă posibilitatea de a-l suspenda in timp. De asemenea, de a invăţa din el, de a ne dezvolta cu ajutorul lui, de a-l trăi ca pe o realitate. El este, de fapt, produsul unei realităţi psihice.


"daca judeci oamenii nu mai ai timp sa-i iubesti." - Maica Tereza

Simona
Admin

Mesaje : 565
Puncte : 3008
Data de inscriere : 21/02/2012

http://simona-sima.physicsboards.com

Sus In jos

Postare Meditatia

Mesaj Scris de Simona la data de Joi Apr 12, 2012 8:27 am

„Meditaţia este un exerciţiu spiritual foarte puţin practicat în lumea modernă. Deşi atâţia oameni vorbesc de meditaţie şi teme de meditat, un prea mic număr dintre ei cunosc într-adevăr ce înseamnă acest lucru. Pentru că, în general, oamenii moderni îşi limitează viaţa mentală la probleme mondene, la fapte şi preocupări prea strâns legate de lumea trecătoare. Ceasurile pe care modernii le petrec fără să se gândească la asemenea lucruri sunt, de cele mai multe ori, pierdute în reverie”, adică într-un „automatism mental în care – spre deosebire de imaginaţie şi fantezie, unde iniţiativa o are mintea umană – omul e pasiv, spectator, asistând cum îi trec prin faţa ochilor fel de fel de imagini, aproape toate atenuate, obscure, vagi, descompuse; asociaţii mentale nefertile care ne stăpânesc şi ne împiedică să fim trezi (lucizi) chiar şi în marile împrejurări (cumpene) ale vieţii noastre”.
„După cum sunt o sumă de oameni cărora li se pare că meditează – în timp ce doar visează treji -, sunt şi foarte mulţi care cred că meditează pentru că se gândesc la anumite probleme, mai mult sau mai puţin esenţiale. A te gândi la o chestiune politică, a studia un aspect al problemei sociale, a reflecta chiar la un subiect general – cum ar fi liniile de dezvoltare istorică a unui popor – nu înseamnă a medita. Înseamnă, pur şi simplu, a gândi; adică a căuta să înţelegi cauza unui lucru, sau legea sa de dezvoltare, sau valoarea lui obiectivă. Gândirea este un exerciţiu mental foarte dificil şi foarte nobil, dar meditaţia este cu totul altceva. Prin meditaţie se înţelege numai acel exerciţiu spiritual prin care omul încearcă să se apropie de marile realităţi; bunăoară, de realitatea morţii sau a nimicniciei vieţii omeneşti.
Obiectele meditaţiei pot fi numeroase, dar funcţia ei rămâne aceeaşi: de a aminti omului legile de fier care îl conduc, realităţile esenţiale pe care el le uită prea des, prins de vâltoarea lumii şi antrenat în durerile şi ambiţiile ei trecătoare. A medita este un lucru responsabil, în sensul că, prin meditaţie, omul se aşează faţă în faţă cu realitatea. Noi ştim ce extraordinară plasă de iluzii ţesem în faţa ochilor noştri, ca să nu vedem limpede şi continuu realitatea… Noi ştim cu ce artă ne păcălim pe noi înşine, spunându-ne că viaţa nu cunoaşte legi, fie că plăcerea este singura morală posibilă, sau mai ştiu eu ce. Cu asemenea iluzii trăim, ne zbatem, încercăm să învingem – şi, chiar, cu asemenea iluzii încercăm să ne resemnăm. Dar nu ne dăm seama că sunt iluzii decât când, printr-o întâmplare oarecare, suntem puşi faţă în faţă cu realitatea, cu adevărata realitate. Asemenea întâmplări străbat în viaţa fiecărui om. Nu se poate ca să nu rămânem, cel puţin o dată în viaţa noastră, singuri, cu desăvârşire singuri, departe de lume, departe de lumini (amăgiri sclipitoare) şi oameni, şi să nu înţelegem, deodată, falsitatea vieţii pe care o vieţuim, cumplita ei mediocritate, cumplita ei irealitate mai ales. Fiecare om şi-a făcut atunci făgăduieli solemne, că va fi mai puţin nepăsator faţă de sufletul lui, că-şi va dedica o cât de mică parte din timpul şi eforturile sale, pentru nutrirea şi luminarea acestui suflet. Dar toţi cunoaştem, din trista noastră experienţă, cât de repede am uitat asemenea ceasuri revelatorii, cât de repede am uitat şi solemnele noastre făgăduieli. Plasa iluziilor este mai tare, cu mult mai tare decât dorinţa noastră de bine… Găsim atâtea lucruri de făcut, atâtea probleme de dezbătut, atâtea munci de împlinit – trecem prin atâtea pasiuni, şi entuziasme, şi revolte, şi dureri, şi bucurii –, încât nu mai avem nici timp, nici înclinare de a gândi puţin şi la fiinţa noastră sufletească, la fericirea noastră. Fericirea se confundă, în lumea modernă, cu nenumărate erezii (abateri de la verticalitatea morală ) şi simulacre, dar cea mai obişnuită confuzie este între fericire şi confort.
De aceea, oamenii care caută, cu orice preţ, confortul, îmbelşugarea, stăpânirea a cât mai multe şi mai scumpe lucruri, nu vor întâlni, niciodată, fericirea… Fericit nu poate fi decât omul care nu se teme de realitate, care îi pătrunde legile, care îşi cunoaşte, mai ales, sufletul…
Meditaţia ar fi (este) deci exerciţiul spiritual prin care omul se întoarce în realitate, în adevărata realitate; pe care fiecare dintre noi o întrezăreşte câteodată, dar pe care fiecare dintre noi o uită neiertat de repede. Meditaţia este tocmai tehnica prin care omul se poate apropia de realitate în orice condiţiuni, în orice decor – căci, chiar dacă se realizează mai bine în singurătate, în deplină linişte, aproape de natură, cadrul nu îi este indispensabil. Lucrul esenţial este să medităm; adică să ne reculegem, să ne regăsim, să luăm contact cu realitatea, să cunoaştem adevărata condiţie umană, adevăratul sens al existenţei - dincolo de plasa iluziilor, dincolo de micile aranjamente logice şi morale ale fiecăruia dintre noi … Gândiţi-vă câte lucruri încurcate s-ar simplifica şi câte dureri obscure ar fi înlăturate, dacă, în fiecare noapte, înainte de a se pregăti pentru somn, omul ar rămâne numai câteva minute singur şi ar avea curajul să privească drept realitatea… Noi, de obicei, trecem direct din patimile, din ambiţiile, muncile şi reveriile zilei, în somul inert al nopţii. Nu avem nici măcar cinci minute ca să medităm; să ne amintim, adică, adevăratul sens al vieţii, să ne amintim că moartea ne poate surprinde în orice clipă, şi noi n-am făcut nimic, dar absolut nimic, pentru creşterea şi luminarea sufletului nostru. Meditaţia este o foarte bună chemare la ordine, este un interval real între cele două mari perioade de vis – visul cotidian al iluziilor şi patimilor, şi visul nocturn al trupului… Prin meditaţie ne amintim că suntem oameni, că există o demnitate a speciei umane, şi această demnitate este tocmai înţelegerea (de către noi a) sensului existenţei noastre”, de a „ne împăca cu lumea din afară şi cu sufletul.
„Numai animalele trăiesc fără conştiinţa vieţii lor. Omul e dator să-şi dea seama de viaţa lui, de condiţia umană – nu numai să lupte pentru îmbunătăţirea acestei vieţi”, şi, mai grav, să caute „a trece peste fragmentul de timp care îl deprimă, în care se simte inert, obosit, negativ, consumându-l în distracţii cu ritm bolnăvicios, febril, nevrotic. O (astfel de) distracţie cheamă pe alta; adică fiecare distracţie îşi epuizează virtutea înainte ca omul să fi depăşit timpul negativ, înainte ca el să se simtă stimulat, luminos, fertil”, îndeamnă fiinţa umană la „lene intelectuală - etern vagabondaj (mental) sau disponibilitate determinată din incapacitatea de a acţiona”
Mircea Eliade, 50 de conferinte radiofonice, pag.132


"daca judeci oamenii nu mai ai timp sa-i iubesti." - Maica Tereza

Simona
Admin

Mesaje : 565
Puncte : 3008
Data de inscriere : 21/02/2012

http://simona-sima.physicsboards.com

Sus In jos

Postare Contemplatia

Mesaj Scris de Simona la data de Joi Apr 12, 2012 8:41 am

„Termenul contemplaţie se referă la o experienţă concretă, bine precizată, prin care conştiinţa noastră poate cunoaşte anumite obiecte care nu ne sunt date (cognoscibile n.n.) imediat prin simţuri. Aşadar, contemplaţia ar fi (este n.n.) un instrument de cunoaştere, prin care omul ia cunoştiinţă de anumite realităţi dincolo de simţuri; căci atât esenţa operei de artă, cât şi esenţa lui Dumezeu nu sunt obiecte care ne cad nemijlocit sub simţuri. Ca şi celelalte exerciţii spirituale, ea, contemplaţia, restaurează echilibrul interior al omului, îi aminteşte care e adevăratul sens al existenţei, îl ajută să cunoască realităţile ultime, pe lângă care omul trece, de obicei, orb şi surd”.
Într-un cuvânt, exerciţiul contemplaţiei „nu este altceva decât cunoaşterea reală, concretă, experimentală, a acestor realităţi ultime. Prin contemplaţie, omul înţelege global marele miracol al Vieţii, prin el îşi aminteşte de celălalt mare miracol, al morţii. Este adevărat că nu-mi pot cunoaşte prin anticipaţie propria mea moarte. Dar pot foarte bine cunoaşte moartea altora; pot, adică, observa că oamenii mor lângă mine, şi această observaţie o pot transforma în experienţă. O experienţă care se deosebeşte hotărât de toate celelalte experienţe cotidiene ale omului. O experienţă pe care o pot transforma în contemplaţie. Căci funcţiunea contemplaţiei este tocmai această trăire, această experimentare a Adevărurilor Mari, cum sunt, bunăoară, moartea, viaţa, dragostea. Prin contemplaţie omul se poate ridica, de la experienţa de fiecare zi a vieţii, la înţelegerea concretă a sensului vieţii; după cum se poate ridica de la faptul morţii unei persoane scumpe, la înţelegerea concretă a realităţii morţii. Contemplaţia este singurul exerciţiu spiritual care se referă nu la probleme şi la adevăruri, ci la fiinţa totală a omului. Prin celelalte mijloace de cunoaştere, ne apropiem de o realitate fragmentată sau ne însuşim adevăruri limitate. Prin contemplaţie, luăm contact cu fiinţa noastră totală, indivizibilă, concretă. Oricâte adevăruri am aduna asupra omului, sau a vieţii, sau a morţii, nu putem epuiza aceste realităţi, nu putem spune: Acum cunosc tot despre om sau despre viaţă! Sunt milioane de fapte adunate până acum asupra vieţii; milioane de fapte culese din ştiinţele naturale, din biologie, din economia politică, din sociologie, din istorie. Şi totuşi, aceste milioane de fapte, la care se adaugă, zilnic, alte mii şi alte zeci de mii, şi al căror număr nu se va sfârşi niciodată, nu epuizează această gravă realitate: viaţa omului. Nu ştim niciodată totul despre o asemenea realitate. Sunt atâtea aspecte, atâtea funcţiuni, atâtea fapte, încât s-au creat câteva duzini de ştiinţe ca să le adune, să le coordoneze, să le explice. Exerciţiul numit contemplaţie are tocmai rolul de a chema la ordine, de a scoate pe om din milioanele de fapte şi miile de adevăruri care îl înconjoară şi a-l pune faţă în faţă cu realitatea adevărată şi simplă.
Problema capitală a omului este căutarea sensului existenţei. Sunt întrebări pe care nu le poate ocoli nimeni: Cine sunt? Ce sens are viaţa pe Pământ? De ce m-am născut? Asemenea întrebări şi le-au pus oamenii (încă n.n.) de la începutul istoriei, şi la ele trebuie să răspundă fiecare ins în parte.
Demnitatea omului, conştiinţa lui morală, valoarea speciei umane chiar depind de asemenea întrebări. Şi răspunsul (la ele n.n.) nu-l găsim prin nici o ştiinţă. Răspunsul la aceste întrebări nu-l putem afla cercetând milioanele de fapte şi miile de adevăruri care ne înconjoară, ci contemplând faptul direct, realitatea întreagă şi indivizibilă. S-a observat, de către nenumăraţi gânditori, marea deosebire dintre fapte şi fapt. Faptele sunt infinite, şi colecţionarea lor nu se poate termina niciodată. Faptul, însă, îl întâlnim mai rar; viaţa noastră întreagă este un asemenea fapt; iubirea sau moartea constituie un fapt.
Contemplarea faptului este mult mai fertilă, pentru creşterea noastră sufletească, decât cunoaşterea a un milion de fapte… Marea realitate a vieţii este viaţa ca fapt, ca unitate. Înţelegerea globală, experimentală, concretă, nu se poate obţine decât prin contemplaţie…
Nu înţelegi viaţa cercetând milioanele de fragmente care o alcătuiesc, ci încercând să-i pătrunzi sensul esenţial. Nu poţi înţelege omul studiind antropologia, istoria sau economia politică, ci lămurindu-ţi, ţie însuţi, sensul existenţei umane, condiţia umană. Meditaţia, tăcerea, singurătatea, contemplaţia, sunt exerciţii spirituale pe care nu le mai practică aproape nimeni astăzi. De aceea se întâlnesc astăzi atâţia oameni care nu ştiu de ce trăiesc, care nu înţeleg ce înseamnă sensul existenţei. Aceasta încă n-ar fi prea grav. Dar se întâmplă şi altceva. Asemenea oameni au o viaţă sufletească pipernicită şi bolnavă. Sunt foarte mulţi oameni bolnavi în jurul nostru, nu numai piperniciţi sufleteşte”.
Constatăm, chiar, „un fenomen general: că, în timp ce creşterea organică a omului (dezvoltarea trupului omenesc n.n.) este continuă, ea neterminându-se decât odată cu moartea biologică – creşterea spirituală a sa se opreşte în jurul vârstei de 16 ani. De atunci, majoritatea oamenilor nu mai cresc, nu se mai dezvoltă. Aceasta din cauza unei insuficiente nutriţii spirituale. Omul rămâne toată viaţa cu câteva superstiţii logice, câteva scheme mentale, prin care se încăpăţânează să judece lumea şi spiritul”. Iar „cauza acestei grave insulte aduse demnităţii umane o găsim în necunoaşterea adevărurilor simple, în ignorarea exerciţiilor spirituale care relevă omului adevăratul sens al existenţei. Omul modern trăieşte prea mult înconjurat de fapte şi adevăruri abstracte, universale.
Contemplaţia are tocmai acest rol de a transforma adevărurile universale în experienţe concrete. Dacă oamenii s-ar gândi mai des la viaţă, la dragoste şi la moarte – la aceste trei realităţi decisive şi esenţiale –, lumea contemporană ar fi, fără îndoială, altfel”.
Mircea Eliade, 50 de conferinte radiofonice, pag. 150-152


"daca judeci oamenii nu mai ai timp sa-i iubesti." - Maica Tereza

Simona
Admin

Mesaje : 565
Puncte : 3008
Data de inscriere : 21/02/2012

http://simona-sima.physicsboards.com

Sus In jos

Postare Re: Psihodrama

Mesaj Scris de Continut sponsorizat


Continut sponsorizat


Sus In jos

Vezi subiectul anterior Vezi subiectul urmator Sus


 
Permisiunile acestui forum:
Nu puteti raspunde la subiectele acestui forum